Aderarea Chinei la OMC – negocieri secrete, criză diplomatică și reproşurile lui Trump

Negocieri, diplomaţie şi tensiuni între Beijing şi Washington

Aderarea Chinei la OMC – Procesul prin care Republica Populară Chineză a devenit membru cu drepturi depline al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) a fost marcat de gesturi ritualice, tratative diplomatice secrete și chiar incidente militare care au amenințat să strice totul. De la runda inaugurală de la Geneva, din 1947, până la discursurile incendiare ale președintelui Donald Trump în 2016, drumul Beijingului spre comerţul global a fost unul sinuos, unde echilibrul dintre reforme economice și suveranitate politică a fost negociat cu minuţiozitate.

Discuții secrete în Sala Luminii Purpurii

În dimineața zilei de 12 ianuarie 1999, într-o atmosferă încărcată de istorie, premierul chinez Zhu Rongji l-a găzduit pe Alan Greenspan, președintele Rezervei Federale a SUA, în Sala Luminii Purpurii din Zhongnanhai. Construită acum cinci secole, clădirea – cu acoperiș din țiglă verde glazurată – era „locul” în care ritualurile de putere întâlneau negocierile vitale. După saluturi reciproce și remarci elogioase, Zhu i-a spus lui Greenspan:

„Ați trecut deja de la o ființă umană la un zeu”

La rândul său, şeful Fed a răspuns:

„Economia chineză a beneficiat de eforturile dumneavoastră neobosite”

Alegând cu grijă fiecare cuvânt, Zhu și-a reiterat angajamentul Beijingului față de deschiderea pieței, precizând că ar avea nevoie de un „calendar, dar a adăugat: „acesta nu este pentru a prelungi lucrurile. Ideea unui calendar ar putea fi de un an sau ar putea fi de trei, fără a depăși cel mult cinci ani”. Și-a cerut scuze că „a vorbit despre lucruri care nu au legătură cu dumneavoastră”, la care Greenspan a replicat:

„Dimpotrivă, ceea ce ați spus chiar acum este foarte relevant pentru mine”

Schimbul nu fusese întâmplător, ci coordonat de diplomați americani și chinezi în umbră pentru a debloca negocierile comerciale, care stagnau încă din 1998.

Imboldul Washingtonului: strategia Bader–McCahill

În contexte interne tot mai neliniștite, Biroul Reprezentantului Comercial al SUA (USTR) devenise sceptic în privința voinței politice a Chinei. Jeffrey Bader, consilier senior al Casei Albe pentru Asia, și William McCahill, al doilea om în ambasada americană de la Beijing, au pus la cale un plan concertat: Bader l-a convins pe Greenspan să folosească prestigiul său în întâlnirea cu Zhu, iar McCahill a mobilizat rețeaua diplomatică locală pentru a transmite la vârf deschiderea chineză. În urma unei discuții a consilierilor economici ai lui Bill Clinton, din 21 ianuarie 1999, s-a concluzionat că „Greenspan a obținut un progres major” și că Beijingul era „dornic de perioade de tranziție de unu până la cinci ani”, redând astfel energie întregului proces de negociere bilaterală.

Confruntarea valorilor la Casa Albă și Marea Sală a Poporului

În contextul în care pragmatismul economic începea să prevaleze, administrația Clinton a continuat să împletească comerțul cu drepturile omului. La 27 iunie 1998, o cină de stat în Marea Sală a Poporului – cu supă de pui cu aromă de cocos, tofu, aripioară de rechin în sos de soia și friptură de vită la grătar – a transformat recepția într-o demonstrație de pompă militară și etichetă diplomatică. După festin, Clinton și Hillary Rodham Clinton au admirat fanfara Armatei Populare de Eliberare, iar seara s-a încheiat cu o conferință de presă comună, televizată în direct în China. Când s-a discutat despre Piața Tiananmen și Tibet, președintele american a afirmat:

„Cred, și poporul american crede, că utilizarea forței și tragica pierdere de vieți omenești [în Piața Tiananmen] au fost greșite”
„Cred, și poporul american crede, că libertatea de exprimare, de asociere și de religie sunt, așa cum sunt recunoscute de Carta ONU, dreptul oamenilor de pretutindeni și ar trebui protejate de guvernele lor”

La rândul său, președintele Jiang Zemin a replicat:

„În ceea ce privește tulburările politice din 1989, dacă guvernul chinez nu ar fi luat măsurile hotărâte, atunci nu ne-am fi putut bucura de stabilitatea de care ne bucurăm astăzi.”

În ciuda tensiunilor pe tema drepturilor omului, Clinton a subliniat sprijinul pentru comerț: în discursul susținut în dimineața zilei de 7 aprilie, pe aeroportul din Los Angeles, a declarat că

„Concluzia este că, dacă China este dispusă să respecte regulile comerciale globale, ar fi o greșeală inexplicabilă din partea Statelor Unite să spună nu.”

Ulterior, în Camera Ovală Galbenă, președintele a reafirmat sprijinul pentru aderare, dar – spre stupoarea delegației chineze – a rostit „nu”-ul decisiv, solicitând condiții mai favorabile Beijingului.

Bombardamentul de la Belgrad: un obstacol neașteptat

În aprilie 1999, negocierile au fost brusc întrerupte când avioanele americane au bombardat ambasada chineză de la Belgrad, vizată din greșeală în operațiunile împotriva Serbiei. Incidentul a generat indignare profundă în rândul oficialilor de la Beijing și a înghețat dialogul pentru câteva luni. Abia în noiembrie 1999, după şase zile şi nopţi de discuții epuizante în capitala chineză, s-a semnat acordul bilateral care a deblocat traseul spre admiterea oficială în cadrul OMC.

Acordul bilateral și principiul națiunii celei mai favorizate

Conform regulilor OMC, orice concesie negociată cu un membru este extinsă automat tuturor țărilor semnatare, în baza principiului MFN (Most-Favored-Nation). Astfel, odată stabilite termenii cu Statele Unite, China a trebuit să-şi transpuna angajamentele într-un pachet unic valabil pentru toți, fără posibilitate de veto individual.

Rădăcini istorice și reforme interne

Însă efortul chinez de reintegrare în sistemul comercial global nu a început în anii ’90. La 10 aprilie 1947, Conferința de la Palais des Nations din Geneva a pus bazele unui regim multilateral, la care China fusese co-fondatoare. Amintirea „tarifului Smoot-Hawley” din 1930, care coborâse taxele medii la 55% și precipitaseră represalii internaționale, a rămas proaspătă. După revoluția din 1949, China lui Mao a trecut prin campanii radicale – confiscarea pământurilor, în urma căreia peste un milion de proprietari au fost executați, și „Marele Salt Înainte” din 1958, care a abol id proprietatea privată – toate acestea sub lozinca „revoluției permanente”. Dorința de reformă și deschidere economică a răsărit abia spre sfârșitul anilor ’70, odată cu Deng Xiaoping, și a fost catalizată de oportunitatea oferită de OMC.

Criticile lui Trump și reevaluarea acordului

În 2016, devenit cel de‐al 47‐lea președinte al Statelor Unite, Donald Trump a atacat dur rezultatul:

„acord dezastruos și teribil [care] a permis cel mai mare furt de locuri de muncă din istorie”

Într-un interviu pentru New York Times, a explicat:

„Experți politici sunt numiți să negocieze cu cei mai inteligenți oameni din China. Când negociem acorduri cu China, China îi pune pe cei mai inteligenți oameni din toată China în negocieri. Nu facem asta.”

Raportul emis de reprezentantul său comercial concluziona:

„Pare clar că Statele Unite au greșit sprijinind intrarea Chinei în OMC în condiții care s-au dovedit a fi ineficiente în asigurarea adoptării de către China a unui regim comercial deschis, orientat spre piață.”

Istoricul Nicholas Lardy, într-o lucrare publicată imediat după 2001, sublinia:

„Angajamentele Chinei privind accesul la piață și alte angajamente nu sunt doar mai ample decât cele care au guvernat aderarea țărilor în urmă cu doar un deceniu; ele le depășesc pe cele asumate de orice membru care a aderat la OMC de la [fondarea sa în] 1995… [Termenii] impuși Chinei, deși sunt aplicabili din punct de vedere legal, sunt atât de oneroși încât încalcă principiile fundamentale ale OMC.”

Perspective asupra viitorului comerțului global

Cazul aderării Chinei la OMC rămâne o lecție de diplomație economică în care voința politică, strategia de lobby și echilibrul internațional s-au intersectat cu proiecții internaţionale divergente. Dacă Beijingul a câștigat acces la piețe vaste şi a accelerat transformarea economică internă, Washingtonul a trebuit să jongleze între interesele corporaţiilor multinaţionale și îngrijorările privind pierderea locurilor de muncă. Privind înainte, relaţia Sino-Americană pe filiera comercială va continua să influenţeze regulile unei lumi tot mai interdependente.

Sursă foto: Profimedia